EUROPA

TURNUL EIFFEL
















 BIG BEN

ARCUL DE TRIUMF

EUROPA

Europa este, convențional, unul dintre cele șapte continente. Cuprinzând peninsula Eurasiei, Europa este separată de Asia de Munților Ural,râul Ural și Marea Caspică la est, și de Munții Caucaz la sud-est. Europa are deschidere, în nord, la Oceanul Arctic, în vest la Oceanul Atlantic, în sud la Marea Mediterană, iar în sud-est la Marea Neagră și la căile ei de legătură spre Marea Mediterană. Totuși, granițele Europei — un concept ce datează încă din antichitate — sunt oarecum arbitrare, deoarece termenul de continent poate face referire la diferențele de ordin cultural și politic sau cele de ordin fizico-geografic.

După suprafață, Europa este al doilea cel mai mic continent, acoperind 10.180.000 de kilometri pătrați sau 2% din suprafața Pământului și 6,8% din suprafața terestră. Din cele aproximativ 50 de state ale Europei, Rusia este cel mai mare (atât ca suprafață, cât și ca populație), în timp ceVaticanul este cel mai mic. Europa este al treilea cel mai populat continent după Asia și Africa, cu o populație de 731 de milioane de locuitori, reprezentând 11% din populația lumii; totuși, potrivit estimărilor Organizației Națiunilor Unite, ponderea Europei va scădea la 7% până în 2050.

Europa de Vest este locul de naștere al culturii vestice. Națiunile europene au jucat, începând din secolul al XVI-lea încoace, un rol predominant în politica mondială, în special după începuturile colonialismului. Între secolele al XVII-lea și al XX-lea, țările europene au controlat Americile, cea mai mare parte din Africa, Australia, și porțiuni întinse din Asia. Schimbările demografice și cele două războaie mondiale au condus la declinul dominației europene în politica mondială, la mijlocul secolului al XX-lea, pe măsură ce Statele Unite și Uniunea Sovietică își sporeau influența. În timpul Războiului Rece, Europa a fost divizată de-a lungul Cortinei de Fier între NATO, în partea de vest, și Pactul de la Varșovia, în est. Integrarea europeană a condus la fondarea Consiliului Europei și Uniunii Europene în Europa de Vest, amândouă extinzându-și granițele spre est, dupa dezmembrarea Uniunii Sovietice, în 1991.

SPANIA

 

Regatul Spaniei (spaniolă Reino de España) sau Spania (spaniolă España) este o țară situată în sud-vestul Europei, membră aUniunii Europene. În nord-est se învecinează cu Franța și Andora de-a lungul Munților Pirinei. Face parte din Peninsula Ibericăîmpreună cu Portugalia și Gibraltar, având de asemenea două arhipelaguri, situate unul în Marea Mediterană (Insulele Baleare) și celălalt în Oceanul Atlantic (Insulele Canare). De asemenea, de Spania aparțin două mici teritorii din nordul Africii (care includ orașele autonome Ceuta și Melilla), precum și enclava Llivia din Pirinei.

După sfârșitul regimului Franco în 1975, Spania a devenit o monarhie și o monarhie constituțională în 1978 când o nouă constituție a fost adoptată.

Numele „Spania” este derivat din „Hispania”, numele în latină cu care romanii se refereau la toată peninsula, și pe care l-au preluat din grecul „Hispanía” (accent pe „i”, ca și în cazul „României”), utilizat de către Artemidor din Efes (sec.I î.Hr.), autorul celei mai vechi hărți a Occidentului, în care descrie amănunțit Hispania romană.

Originea termenului „Hispania” este atribuit fenicienilor, prima civilizație non-iberică, care a ajuns în peninsulă pentru a-și extinde comerțul și care a fondat, între altele, orașul activ cel mai vechi din Occident. În limba lor punică l-au numit Isephanim, „Coastă de iepuri”. Iepurii se găseau și încă se găsesc în abundență în Andaluzia, iar unele monede bătute în epoca lui Hadrian reprezentau personificarea Hispaniei ca o doamnă așezată, cu un iepure la picioarele ei.

Începând cu secol IX î.Hr., celții, fenicienii, grecii și cartaginezii au intrat în Peninsula Iberică, urmați de Republica Romană, care a ajuns în secolul II î.Hr.. Limba de acum a Spaniei, religia și sistemul juridic dăinuie din perioada romană. Cucerită de vizigoți însecolul V d. Hr. și atacată de mai multe ori în 711 de maurii nord-africani islamici, Spania modernă a început să se formeze dupăReconquista, eforturile de a-i elimina pe mauri, care au rămas aici până în 1492. În 1478 Regina Elisabeta I a Castiliei a întăritinchiziția spaniolă, instituție interzisă abia în 1834, în timpul domniei Elisabetei a II-a. În 1492 a fost finanțată prima călătorie pe Atlantic a lui Cristofor Columb, spre "Lumea Nouă". Până în 1512, unificarea Spaniei din zilele noastre a fost completă. Totuși, proiectul monarhilor castiliani a fost de a unifica întreaga Iberie, iar acest vis a părut aproape îndeplinit, când Filip al II-lea a devenit rege al Portugaliei în 1580, și al celorlaltor regate iberice (colectiv cunoscute ca și "Spania" care nu era pe atunci un stat unificat). În 1640, poliția centralistă a Contelui de Olivares a provocat războaie în Portugalia și Catalonia: Portugalia a devenit un regat independent din nou, iar Catalonia s-a bucurat de o independență asistată de Franța, dar pentru scurt timp.

În secolul XVI, Spania a devenit cea mai puternică națiune din Europa, datorită bunăstării derivate din colonizarea spaniolă a Americilor. Dar o serie de războaie lungi și costisitoare și revolte a început declinul puterii Spaniei în Europa. Controversa asupra succesiunii la tron a consumat țara în secolul XVIII (vezi Războiul Spaniol de Succesiune - important, un stat spaniol centralizat a fost stabilit doar după acest război), prin ocupația din partea Franței în timpul erei napoleonice la începutul anilor 1800, și a condus la o serie de conflicte armate și revolte între liberali și suporterii Vechiului Regim în mare parte a secolului XIX; un secol care a reprezentat și pierderea a mare parte din coloniile spaniole din Americi, culminate în Războiul Spano-American din 1898.

Secolul XX inițial a adus puțină pace; colonizarea Saharei de Vest, Marocului Spaniol și a Guineei Ecuatoriale a fost probată ca și un substitut al pierderilor din Americi. O perioadă de dictatură (1923-1931) s-a încheiat prin stabilirea celei de A Doua Republică Spaniolă.Creșterea polarizării politice, combinata cu cresterea violenței neverificate, a dus la izbucnirea Războiului Civil Spaniol în iulie 1936. Urmând victoria forțelor sale naționaliste în 1939, generalul Francisco Franco a condus o națiune epuizată politic și economic.

Totuși, în anii 1960 și anii 1970, Spania a fost transformată gradual într-o economie industrială modernă cu un sector de turism în creștere. După moartea dictatorului Generalul Franco în noiembrie 1975, succesorul său desemnat personal, Prințul Juan Carlos și-a asumat titlurile de rege și de conducător al statului. El a jucat un rol important în ghidarea Spaniei spre un stat democratic modern, mai ales în opoziția unei încercări de coup d'etat în 1981. Spania a aderat la OTAN în 1982 și a devenit membră a Uniunii Europene în 1986. După moartea lui Franco, vechilor naționalități istorice - Țara Bascilor, Catalonia și Galicia - li s-a dat o autonomie mare, care, s-a extins spre toate regiunile spaniole.

Vezi și: Regii Spaniei

Peninsula Iberică trecuse deja printr-o lungă istorie de locuire umană la sfârșitul secolului al III-lea a.Chr. , când romanii au subjugat celții, ibericii și bascii care trăiau aici. Regiunea a rămas o regiune romană până ce vizigoții au invadat locul la începutul secolului al V-lea. De-a lungul următoarelor trei secole, regiunea a devenit creștină, dar în anul 711 o invazie în Marocul aflat la sud a pus bazele a ceea ce urma să fie o civilizație islamică înfloritoare, care a durat șase secole.

Începând cu secol IX î.Hr., celții, fenicienii, grecii și cartaginezii au intrat în Peninsula Iberică, urmați de Republica Romană, care a ajuns în secolul II î.Hr.. Limba de acum a Spaniei, religia și sistemul juridic dăinuie din perioada romană. Cucerită de vizigoți însecolul V d. Hr. și atacată de mai multe ori în 711 de maurii nord-africani islamici, Spania modernă a început să se formeze dupăReconquista, eforturile de a-i elimina pe mauri, care au rămas aici până în 1492. În 1478 Regina Elisabeta I a Castiliei a întăritinchiziția spaniolă, instituție interzisă abia în 1834, în timpul domniei Elisabetei a II-a. În 1492 a fost finanțată prima călătorie pe Atlantic a lui Cristofor Columb, spre "Lumea Nouă". Până în 1512, unificarea Spaniei din zilele noastre a fost completă. Totuși, proiectul monarhilor castiliani a fost de a unifica întreaga Iberie, iar acest vis a părut aproape îndeplinit, când Filip al II-lea a devenit rege al Portugaliei în 1580, și al celorlaltor regate iberice (colectiv cunoscute ca și "Spania" care nu era pe atunci un stat unificat). În 1640, poliția centralistă a Contelui de Olivares a provocat războaie în Portugalia și Catalonia: Portugalia a devenit un regat independent din nou, iar Catalonia s-a bucurat de o independență asistată de Franța, dar pentru scurt timp.

În secolul XVI, Spania a devenit cea mai puternică națiune din Europa, datorită bunăstării derivate din colonizarea spaniolă a Americilor. Dar o serie de războaie lungi și costisitoare și revolte a început declinul puterii Spaniei în Europa. Controversa asupra succesiunii la tron a consumat țara în secolul XVIII (vezi Războiul Spaniol de Succesiune - important, un stat spaniol centralizat a fost stabilit doar după acest război), prin ocupația din partea Franței în timpul erei napoleonice la începutul anilor 1800, și a condus la o serie de conflicte armate și revolte între liberali și suporterii Vechiului Regim în mare parte a secolului XIX; un secol care a reprezentat și pierderea a mare parte din coloniile spaniole din Americi, culminate în Războiul Spano-American din 1898.

Secolul XX inițial a adus puțină pace; colonizarea Saharei de Vest, Marocului Spaniol și a Guineei Ecuatoriale a fost probată ca și un substitut al pierderilor din Americi. O perioadă de dictatură (1923-1931) s-a încheiat prin stabilirea celei de A Doua Republică Spaniolă.Creșterea polarizării politice, combinata cu cresterea violenței neverificate, a dus la izbucnirea Războiului Civil Spaniol în iulie 1936. Urmând victoria forțelor sale naționaliste în 1939, generalul Francisco Franco a condus o națiune epuizată politic și economic.

Totuși, în anii 1960 și anii 1970, Spania a fost transformată gradual într-o economie industrială modernă cu un sector de turism în creștere. După moartea dictatorului Generalul Franco în noiembrie 1975, succesorul său desemnat personal, Prințul Juan Carlos și-a asumat titlurile de rege și de conducător al statului. El a jucat un rol important în ghidarea Spaniei spre un stat democratic modern, mai ales în opoziția unei încercări de coup d'etat în 1981. Spania a aderat la OTAN în 1982 și a devenit membră a Uniunii Europene în 1986. După moartea lui Franco, vechilor naționalități istorice - Țara Bascilor, Catalonia și Galicia - li s-a dat o autonomie mare, care, s-a extins spre toate regiunile spaniole.

Spania este o monarhie constituțională, cu o monarhie ereditară și cu un parlament bicameral, Cortes sau Ansamblul Național.Puterea executivă consistă din Consiliul de Miniștri prezidat de Președintele Guvernului (asemănător unui prim ministru), propus de monarh și ales de către Ansamblul Național după alegerile legislative.

Puterea legislativă este formată din Congresul Deputaților (Congreso de los Diputados) cu 350 de mebrii, aleși prin vot popular pe liste-bloc, prin reprezentarea proporțională, destinați să servească timp de patru ani, și un Senat sau Senado cu 259 de locuri din care 208 formate din aleși direcți pe baza votului popular și ceilalți 51 trimiși de legislaturile locale pentru a servi tot timp de patru ani.

În 2003, Spania discută cu Regatul Unit despre Gibraltar, o mică peninsulă care și-a schimbat posesorul în timpul Războiului Spaniol de Succesiune în 1714. Discuțiile se referă la împărțirea suveranității asupra peninsulei, subiect al unui referendum constituțional al gibraltarienilor, care și-au exprimat opoziția față de orice act de supunere față de Spania.

Spania este, în prezent, statul autonomiilor, formal unitar, dar, de fapt, funcționând ca o federație de Comunități Autonome, fiecare cu puteri și legi diferite (de exemplu unele au propriile lor sisteme educaționale și de sănătate, altele nu). Există unele probleme cu acest sistem, de vreme ce unele guverne autonome (acelea conduse de partide naționaliste) încearcă un tip mai federal de relații cu Spania, în timp ce guvernul central încearcă să reprime ceea ce unii văd ca și o autonomie excesivă a unor comunități autonome (ex. Țara Bascilor și Catalonia).

Terorismul este o problemă în Spania de astăzi, de când ETA (Libertatea și Pământul Basc) încearcă să câștige independența bască prin mijloace violente, incluzând utilizarea bombelor și a crimelor. Deși guvernul autonom basc nu asistă o astfel de violență, diferitele aproprieri de problemă sunt o sursă de tensiune între guvernele central și basc.

Economia capitalistă mixtă a Spaniei suportă un PIB care pe o bază per capita reprezintă 80% din cel al economiilor vest-europene. Guvernul său de centru-dreapta a lucrat cu succes pentru a câștiga aderarea la primul grup de țări ce au lansat moneda unică europeană pe 1 ianuarie, 1999. Administrația lui Jose Maria Aznar a continuat să susțină liberalizarea,privatizarea, și deregularea economiei și a introdus unele reforme pentru taxe în final. Șomajul a scăzut vizibil sub administrația lui Aznar, dar rămâne una din cele mai mari rate dinUniunea Europeană, la 13%. Guvernul încearcă să facă progrese viitoare în schimbarea legilor de munca și reformare schemelor de pensie, care sunt cheia susținerii atât a avansării economiei interne a Spaniei, cât și a competitivității externe într-un mediu cu o monedă unică.

Spania este cea de-a doua destinație turistică din lume și are 47 de aeroporturi^[1]. Ocupă locul 3 în Europa și locul 7 în lume în ceea ce privește industria constructoare de mașini^[1]. Peste 82% dintre vehiculele produse în Spania sunt exportate în peste 90 de țări^[1].

În al patrulea trimestru din 2008, economia Spaniei s-a comprimat cu 1% și a intrat în cea mai adancă recesiune din 1993^[2]. Pe întreg anul 2008, economia s-a comprimat cu 0,7% față de anul 2007^[2].

Catolicismul este religia predominantă în Spania. Un procent de 94% din populație este de religie catolică, conform unui studiu al Centrului de Investigații Sociale realizat în anul 2005. După catolici, alte religii minoritare reprezintă doar 6% din populație.

După numărul de membri, a doua religie este cea musulmană. Datele arată că 800.000 de persoane sunt de religie islamică. Urmează Martorii lui Iehova, cu 103.784 de credincioși. Există de asemenea și o comunitate protestantă care are aproximativ 50.000 de membri. De asemenea, mai trăiesc în Spania și aproximativ 20.000 de mormoni. Comunitatea iudaică nu depășește 15.000 de membri.

ROMANIA  

România este o țară situată în sud-estul Europei Centrale, pe cursul inferior al Dunării, la nord de peninsula Balcanică și la țărmul nord-vestic al Mării Negre.^[3] Pe teritoriul ei este situată aproape toată suprafața Deltei Dunării și partea sudică și centrală a Munților Carpați. Se învecinează cu Bulgaria la sud, Serbia la sud-vest, Ungaria la nord-vest, Ucraina la nord și est și Republica Moldova la est, iar țărmul Mării Negre se găsește la sud-est.

De-a lungul istoriei, diferite porțiuni ale teritoriului de astăzi al României au fost în componența sau sub administrația Daciei,Imperiului Roman, Imperiului Otoman, Imperiului Rus sau a celui Austro-Ungar.

România a devenit stat suveran în 1859 prin unirea dintre Țara Românească și Moldova condusă de Alexandru Ioan Cuza și a fost recunoscută ca țară independentă 19 ani mai târziu. În 1918, Transilvania, Bucovina și Basarabia s-au unit cu România formândRomânia Mare sau România interbelică, care a avut extinderea teritorială maximă din istoria României (295.641 km²).

În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial (1940), România Mare (Întregită), sub presiunea Germaniei condusă de Hitler și colaborarea guvernului pro-nazist condus de Gigurtu, a încetat să mai existe prin cedarea de teritorii Ungariei (nordul Transilvaniei),Bulgariei (Cadrilaterul) și Uniunii Sovietice (Basarabia, Herța și Bucovina de nord). După abolirea regimului lui Antonescu de la 23 august 1944 și întoarcerea armelor contra Puterilor Axei, România s-a alăturat Puterilor Aliate (Anglia, Statele Unite, Franța și Uniunea Sovietică) și a recuperat nordul Transilvaniei, fapt definitivat prin Tratatul de pace de la Paris semnat la 10 februarie 1947.

La momentul destrămării Uniunii Sovietice și a înlăturării regimului comunist instalat în România (1989), țara a inițiat o serie de reforme economice și politice. După un deceniu de probleme economice, România a introdus noi reforme economice de ordin general (precum cota unică de impozitare, în 2005) și a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

România este o republică semi-prezidențială. Este a noua țară după suprafața teritoriului (238 391 km²) și a șaptea după numărul populației (peste 22 milioane locuitori)^[4] dintre statele membre ale Uniunii Europene. Capitala țării, București, este și cel mai mareoraș al ei și al șaselea oraș din UE după populație (1,9 milioane locuitori). În 2007, orașul Sibiu a fost ales Capitală Europeană a Culturii^[5]. România este membru al NATO (din 29 martie 2004), al Uniunii Europene (de la 1 ianuarie 2007), al Uniunii Latine, alFrancofoniei și al OSCE.

Numele de „România” provine de la „român”, cuvânt derivat din latinescul romanus.^[6]

Cel mai vechi indiciu referitor la existența numelui de „român” ar putea fi conținut de Cântecul Nibelungilor: „Ducele Ramunch din țara Valahilor/cu șapte sute de luptători aleargă în întâmpinarea ei/ca păsările sălbatice, îi vedeai galopând”.^[7] Ramunch ar putea fi o transliterație a numelui „Român” reprezentând în acest context un conducător simbolic al românilor.^[8]

Cele mai vechi atestări documentare ale termenului de „rumân/român” cunoscute în mod cert sunt conținute în relatări, jurnale și rapoarte de călătorie redactate de umaniștirenascentiști din secolul al XVI-lea care, fiind în majoritate trimiși ai Sfântului Scaun, au călătorit în Țara Românească, Moldova și Transilvania. Astfel, Tranquillo Andronico notează în 1534, că valahii „se numesc romani”.^[9] Francesco della Valle scrie în 1532 că valahii „se denumesc romani în limba lor”. Mai departe, el citează chiar și o scurtă expresie românească: „Sti rominest?”.^[10] După o călătorie prin Țara Românească, Moldova și Transilvania, Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se numesc pe ei înșiși „români” (romanesci).^[11] Pierre Lescalopier scrie în 1574că cei care locuiesc în Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei, „se consideră adevărați urmași ai romanilor și-și numesc limba «românește», adică romana”.^[12]

Mărturii suplimentare despre endonimul de „rumân/român” furnizează și autori care au venit în mod prelungit în contact direct cu românii. Astfel, umanistul sas Johann Lebel relatează în1542 că „românii […] se numesc pe ei înșiși «Romuini»”.^[13] Istoricul polonez Orichovius (Stanisław Orzechowski) scrie în 1554 că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiți valahi, după italieni”,^[14] în timp ce primatul și diplomatul ungar Anton Verancsics scrie în 1570 că „românii se numesc romani”,^[15] iar eruditul maghiar transilvan Martinus Szent-Ivany citează în 1699 expresii românești ca: „Sie noi sentem Rumeni” și „Noi sentem di sange Rumena”.^[16]

Cel mai vechi indiciu cunoscut asupra unei denumiri geografice cu mențiunea „rumânesc” este conținută de unele versiuni ale operei Getica de Iordanes: „... Sclavini a civitate nova etSclavino Rumunense et lacu qui appellantur Mursianus...”.^[17] Denumirea Rumunense constituie o transliterație latinizantă a unei pronunții slave pentru „rumânesc”. Deși mențiuneaSclavino Rumunense s-a dovedit a fi apocrifă, ea fiind o interpolare ulterioară în textul lui Iordanes, relevanța ei istorică rămâne considerabilă, interpolarea neputând fi mai târzie de secolele al X-lea–al XI-lea.

Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova și Muntenia (sau Țara Românească), în anul 1859, odată cu alegerea concomitentă ca domnitor în ambele state a lui Alexandru Ioan Cuza.^[64][65][66] Acesta a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, Cuza fiind obligat să părăsească țara.^[67] În 1877, România își obține independența iar în 1881,Carol I este încoronat ca Rege al României.^[68] În 1913, România a intră în război împotriva Bulgariei, la capătul căruia a obținutCadrilaterul.^[69][70][71] În 1914, regele Carol I moare, rege al României devenind Ferdinand I.^[67]

În 1916 România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei.^[72] Deși forțele române nu s-au descurcat bine din punct de vedere militar, până la sfârșitul războiului, Imperiile Austriac și Rus s-au dezintegrat; Adunarea Națională în Transilvania, și Sfatul Țării în Basarabia și Bucovina și-au proclamat Unirea cu România,^[73] iar Ferdinand s-a încoronat rege al României la Alba Iulia în 1922.^[74] Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamațiile de unire în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de Declarația celor 14 puncte alepreședintelui american Thomas Woodrow Wilson.^[75]

În 1938, regele Carol al II-lea își asumă puteri dictatoriale.

Odată cu venirea sa la putere, Ion Gigurtu, președinte al Consiliului de Miniștri, între 4 iulie și 4 septembrie 1940, a declarat că va duce o politică nazistă pro-Axa Berlin–Roma, antisemită și fascist-totalitară^[76][77][78]. În urma Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, prin acceptarea arbitrajului lui Hitler asupra Transilvaniei (după ce Gigurtu a declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa nazistă și aderarea totală a României la Axa Berlin–Roma), România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, inclusiv orașul Cluj.^[79][80][81] Vastele teritorii din Transilvania care au fost cedate de Ion Gigurtu în favoarea Ungariei conțineau importante resurse naturale, inclusiv mine de aur.^[82] Ion Gigurtu a fost de acord și cu cedarea a 8000 km² din Dobrogea de sud în favoarea Bulgariei^[83] și Uniunii Sovietice, Basarabia Herța și Bucovina de Nord.^[80]

Față de retragerea haotică din Basarabia, cedările teritoriale, nemulțumirea opiniei publice și protestele liderilor politici, regele Carol al II-lea suspendă Constituția României și îl numește ca prim-ministru pe Generalul Ion Antonescu. Aceasta, sprijinit de Garda de Fier, cere regelui să abdice în favoarea fiului său, Mihai. Apoi, Antonescu își asumă puteri dictatoriale și devine șef de stat precum și președinte al consiliului de miniștri. În 1941, ca aliat al Germaniei, România declară război Uniunii Sovietice.^[84][85]

După căderea comunismului în tot restul Europei de Est, un protest început la mijlocul lunii decembrie 1989 la Timișoara s-a transformat rapid într-un protest național împotriva regimului lui Ceaușescu, înlăturându-l pe dictator de la putere.^[92]

O organizație interimară formată din foste oficialități comuniste a preluat controlul guvernului, iar Ion Iliescu a devenit președintele provizoriu al țării. Noul guvern a revocat multe din politicile oprimante^[93][94][95] și a închis câțiva dintre conducătorii regimului comunist.

În mai 1990 s-au organizat alegeri ale partidelor pentru legislatură și președinție. Iliescu a fost ales președinte, iar partidul său, Frontul Salvării Naționale, a câștigat controlul legislativ. Petre Romana devenit prim-ministru. Alegerile însă nu au pus punct demonstrațiilor antiguvernamentale.Dezlănțuirile minerilor au dus la demiterea guvernului Roman în septembrie 1991. În octombrie, fostul ministru de finanțe, Theodor Stolojan i-a urmat lui Roman ca prim-ministru și a format un nou cabinet.^[96] În alegerile naționale din 1992, Ion Iliescu și-a câștigat dreptul la un nou mandat. Cu sprijin parlamentar de la partidele parlamentare naționaliste PUNR, PRM și fostul partid comunistPSM, a fost format un guvern în noiembrie 1992, sub prim-ministrul Nicolae Văcăroiu.^[97]

Emil Constantinescu din coaliția electorală Convenția Democrată Română (CDR) l-a învins în 1996 pe președintele Iliescu, după un al doilea scrutin și l-a înlocuit la șefia statului. Victor Ciorbea a fost numit prim-ministru. Ciorbea a rămas în această funcție până în martie 1998, când a fost înlocuit de Radu Vasile și mai târziu de Mugur Isărescu.^[97] Alegerile din 2000 au fost câștigate de PSD și Ion Iliescu, iar Adrian Năstase a fost numit prim-ministru.^[98] În 2004, alegerile l-au dat învingător pe Traian Băsescu în funcția de Președinte al statului, în fruntea unei coaliții formată din PNL și PD, alături de UDMR și PUR, iar în funcția de prim-ministru a fost numit Călin Popescu Tăriceanu.^[99]

Din 2004 România este membru NATO, iar din 2007 a devenit membră a Uniunii Europene.^[100][101] În urma alegerilor legislative din noiembrie 2008, Partidul Democrat-Liberal a obținut cele mai multe mandate, fiind urmat de alianța dintre PSD și PC, PNL și UDMR.^[102] Ulterior se formează un guvern de alianță, între PSD+PC și PD-L, condus de Emil Boc,^[103] pentru ca din decembrie 2009, în urma votului Parlamentului, PD-L, UDMR și grupul parlamentar al independenților (devenit UNPR) să alcătuiască cabinetul Boc 2.

Relieful României este caracterizat prin patru elemente: varietate, proporționalitate, complementaritate și dispunere simetrică, dat fiind numărul mare de forme de relief, repartiția aproximativ egală a principalelor unități de relief (35% munți, 35% dealuri și podișuri și 30% câmpii) și gruparea reliefului.^[104] Carpații Românești se extind ca un inel, ce închide o mare depresiune în centrul țării, cea a Transilvaniei.^[104] Sunt munți cu altitudine mijlocie, fragmentați, cu un etaj alpin, pășuni alpine și întinse suprafețe de eroziune, a căror altitudine maximă se atinge în vârful Moldoveanu (din Munții Făgăraș), la 2 544 de metri. Pe teritoriul României, Munții Carpați au o lungime de 910 km.^[105]

La exterior Munților Carpați se află un inel de dealuri — Subcarpații și Dealurile de Vest — locurile cele mai populate,^[104] datorită bogatelor resurse de subsol (petrol, cărbuni, sare) și condițiilor favorabile culturii viței-de-vie și pomilor fructiferi. În est și sud se extind trei mari podișuri (Moldovei, Dobrogei și Getic), dar și Podișul Mehedinți, în timp ce în sud și vest se întind două mari câmpii, Câmpia Română (îngustată spre est) și Câmpia de Vest.

Delta Dunării este cea mai joasă regiune a țării, sub 10 m altitudine, cu întinderi de mlaștini, lacuri și stuf.^[104] Ceva mai înălțate sunt grindurile fluviale și maritime (Letea, Caraorman, Sărăturile) pe care se grupează satele de pescari. Este un teritoriu descris din Antichitate de numeroși oameni de știință ai vremurilor, printre care Herodot, Strabon, Ptolemeu sau Plinius cel Bătrân.^[106]Delta Dunării a fost introdusă în lista patrimoniului mondial al UNESCO în 1991 ca rezervație naturală a biosferei.^[107]

România beneficiază de toate tipurile de unități acvatice: fluvii și râuri, lacuri, ape subterane, ape marine. Particularitățile hidrografice și hidrologice ale României sunt determinate, în principal, de poziția geografică a țării în zona climatului temperat-continental și de prezența arcului carpatic. Factorul antropic a contribuit la unele modificări ale acestor particularități.^[108]

Pe teritoriul României au fost identificate 3700 de specii de plante din care până în prezent 23 au fost declarate monumente ale naturii, 74 dispărute, 39 periclitate, 171 vulnerabile și 1253 sunt considerate rare.^[109] Cele trei mari zone de vegetație în România sunt zona alpină, zona de pădure și zona de stepă.^[110] Vegetația este distribuită etajat, în concordanță cu caracteristicile de sol și climă,^[111] dar și în funcție de altitudine, astfel: stejarul, gârnița, teiul, frasinul (în zonele de stepă și dealuri joase); fagul, gorunul (între 500 și 1200 de metri); molidul, bradul, pinul (între 1200 și 1800 de metri); ienupărul, jneapănul și arborii pitici (într 1800 și 2000 de metri);pajiștile alpine formate din ierburi mărunte (peste 2000 de metri).^[104] În largul văilor mari, datorită umezelii persistente, apare o vegetație specifică de luncă, cu stuf, papură, rogoz și adesea cu pâlcuri de sălcii, plopi și arini. În Delta Dunării predomină vegetația de mlaștină.^[112]

Fauna României este în special repartizată în funcție de vegetație. Astfel, pentru etajul stepei și silvostepei sunt specifice următoarele specii: iepurele, hârciogul, popândăul, fazanul, dropia, prepelița, crapul, carasul, știuca, șalăul, somnul; pentru etajul pădurilor de foioase (stejar și fag): mistrețul, lupul, vulpea, mreanul, ciocănitoarea, cinteza; pentru etajul pădurilor de conifere: păstrăvul, lostrița, râsul, cerbul, iar specifice faunei alpine sunt caprele negre șivulturii pleșuvi.^[104]

În particular, Delta Dunării este sălașul a sute de specii de păsări, incluzând pelicani, lebede, gâște sălbatice și păsări flamingo, protejate de lege (așa cum sunt de altfel și porcii sălbatici și lincșii). De asemenea Delta reprezintă un popas sezonal pentru păsările migratorii. Câteva dintre speciile rare de păsări aflate în zona Dobrogei sunt pelicanul creț, cormoranul mic, lopătarul, gâsca cu piept roșu și gârlița mare, dar și lebăda de iarnă.^[113]

Cu un PIB estimat de 404,7 miliarde de lei și de 18.791 lei pe cap de locuitor în 2007^[234], România este o țară cu un venit mediu-superior.^[235] Produsul intern brut al României a urcat în ultimul trimestru din 2008 cu 2,9%, temperând creșterea pe întregul an la 7,1%. Valoarea PIB în 2008 a fost de 503,959 miliarde lei (136,8 miliarde euro).^[236]

După căderea regimului comunist, țara a cunoscut un deceniu de instabilitate și profund declin economic, consecințe provocate de o administrare defectuoasă și coruptă și de lipsa unor reale reforme structurale. De la începutul mileniului, economia României s-a transformat într-o economie relativ stabilă, caracterizată de o creștere vizibilă, dublată de reducerea șomajului și ainflației. În 2006, conform Institutului Național de Statistică, PIB-ul a cunoscut o creștere în termeni reali de 7,9%, una dintre cele mai ridicate din Europa și a egalat PIB pe locuitor realizat de România în 1988.^[237] Șomajul în România a fost de 3,9% în septembrie 2007,^[238] un procent scăzut dacă se compară cu cel al altor țări mijlocii și mari din Europa precum Polonia, Franța, Germania și Spania. Datoria externă a României este relativ mică, reprezentând 20,3% din PIB.^[239]

Principalele industrii ale României sunt cea textilă și de încălțăminte, industria metalurgică, de mașini ușoare și de asamblare de mașini, minieră, de prelucrare a lemnului, a materialelor de construcții, chimică, alimentară și cea de rafinare a petrolului. O importanță secundară o au industriile farmaceutică, a mașinilor grele și a aparatelor electrocasnice.^[240] În prezent, industria constructoare de mașini este foarte dinamică, fiind susținuta în principal de producătorul de autovehicule Dacia. Industria românească de IT cunoaște de asemenea o creștere anuală constantă.^[240] În general, România întreține un comerț intens cu țări din Uniunea Europeană, în special cu Germania^[241] și Italia,^[242] care sunt unii dintre cei mai importanți parteneri comerciali ai României.

După o serie de privatizări și reforme de la sfârșitul anilor '90 și începutul anilor 2000,^[243] intervenția guvernului în economia țării a fost destul de absentă, în comparație cu economiile celorlalte state din Europa.^[244] În 2005, România a înlocuit sistemul progresiv de impozitare în care cota maximă era de 40%, cu o cotă unică de 16%. În 2007, aceasta era cea mai mică cotă din UE.^[245]Însă, în 2008, România a fost eclipsată de Bulgaria care are acum o cotă unică de 10% și de Republica Cehă, unde s-a introdus recent o cotă de 15%.^[246][247]

Economia este, predominant, bazată pe servicii, care reprezintă 55% din PIB, iar industria și agricultura au de asemenea o contribuție importantă de 35%, respectiv 10% din PIB. În schimb, 32% din populația tării este angajată în agricultură și producție, una dintre cele mai mari rate din Europa.^[239] Începând cu anul 2000, România a atras tot mai mulți investitori străini, devenind cea mai importantă destinație de investiții străine în Europa Centrală și de Sud-Est. Investițiile străine directe au fost, in 2006, în valoare de 8,3 miliarde €.^[248] Un aport însemnat în economia românească îl reprezintă sumele de bani trimise de cetățenii români care lucrează în alte țări ale lumii. Conform ultimelor estimări ale Băncii Mondiale, această sumă s-a ridicat în anul 2008 la 9 miliarde dolari^[249].

Printre problemele economiei în România se numără: o populație aproximativ jumătate rurală și nefiscalizată, prea mulți asistați sociali, prea mulți bani cheltuiți pe medicamente scumpe, evaziune fiscală ridicată^[250].

Potrivit unui raport din 2006 al Băncii Mondiale, economia României se clasează pe locul 49 dintr-un număr total de 175 economii naționale în privința ușurinței de a face afaceri, înregistrând astfel o poziție mai bună decât alte țări din regiune, precum Ungaria și Cehia.^[251] În plus, același studiu a considerat că România a fost în 2006 a doua țară din lume ca ritm al reformelor mediului de afaceri, după Georgia^[252]. Pe de alta parte în România rata corupției continuă să rămână la un nivel îngrijorător de mare.

Salariul mediu brut în România, în luna ianuarie 2009, a fost de 1.839 lei^[253].

Traversată de apele Dunării, România are un relief variat, incluzând împăduriții Munți Carpați, coasta Mării Negre și Delta Dunării, cea mai bine păstrată deltă europeană^[282]. Satele românești păstrează în general un mod de viață tradițional. România se bucură de o abundență a arhitecturii religioase și păstrează câteva orașe medievale și castele.^[283]

Sibiu

Turismul în România se concentrează asupra peisajelor naturale și a istoriei sale bogate, având de asemenea o contribuție importantă la economia țării. În 2006, turismul intern și internațional a asigurat 4,8% din PIB și aproximativ o jumătate de milion de locuri de muncă (5,8% din totalul locurilor de muncă).^[284] După comerț, turismul este cea de-a doua ramură importantă din sectorul de servicii. Dintre sectoarele economice ale României, turismul este unul dinamic și în curs rapid de dezvoltare, fiind de asemenea caracterizat de un mare potențial de extindere.^[285] După estimările World Travel and Tourism Council, România ocupă locul 4 în topul țărilor care cunosc o dezvoltare rapidă a turismului, cu o creștere anuală a potențialului turistic de 8% din 2007 până în 2016.^[286] Numărul turiștilor a crescut de la 4,8 milioane în 2002, la 6,6 milioane în 2004. De asemenea, în 2005, turismul românesc a atras investiții de 400 milioane de euro.^[287]

În ultimii ani, România a devenit o destinație preferată pentru mulți europeni (mai mult de 60%^[288] dintre turiștii străini provin din țările membre UE), rivalizând și fiind la concurență cu țări precum Bulgaria, Grecia, Italia sau Spania. Stațiuni precum Mangalia,Saturn, Venus, Neptun, Olimp și Mamaia (numite uneori și Riviera Română) sunt printre principale atracții turistice pe timp de vară.^[289] În timpul iernii, stațiunile de schi de pe Valea Prahovei și din Poiana Brașov sunt destinațiile preferate ale turiștilor străini.^[290][291] Pentru atmosfera lor medievală sau pentru castelele aflate în apropiere, numeroase orașe transilvănene precum Sibiu, Brașov, Sighișoara, Cluj-Napoca sau Târgu Mureșau devenit importante puncte de atracție pentru turiști. De curând s-a dezvoltat și turismul rural ce se concentrează asupra promovării folclorului și tradițiilor.^[292] Principalele puncte de atracție le reprezintă Castelul Bran, mănăstirile pictate din nordul Moldovei, bisericile de lemn din Transilvania ori Cimitirul Vesel din Săpânța.^[293] România oferă și atracții turistice naturale, precum Delta Dunării, Porțile de Fier, Peștera Scărișoara și alte peșteri din Munții Apuseni.^[294]

Vedere peste satul Brădet cu biserica de lemn

Prin funcțiile sale complexe, prin poziția în cadrul țării și prin numeroasele obiective cu valoare istorică, arhitectonică și de altă natură, Bucureștiul reprezintă unul dintre principalele centre turistice ale României.^[295][294] Bucureștiul se remarcă prin de amestecul eclectic de stiluri arhitecturale, începând de la Curtea Veche, rămășițele palatului din secolul al XV-lea al lui Vlad Țepeș- cel care a fost fondatorul orașului și, totodată, sursa de inspirație pentru personajul Dracula -, la biserici ortodoxe, la vile în stilSecond Empire, la arhitectura greoaie stalinistă din perioada comunistă și terminând cu Palatul Parlamentului, o clădire colosală cu șase mii de încăperi, a doua ca mărime în lume după Pentagon.^[296]

Printre cele mai importante obiectivele turistice ale municipiului București se numără: Ateneul Român, Arcul de Triumf, Palatul Băncii Naționale, Teatrul Național, Universitatea București, Parcul Cișmigiu, Grădina Botanică, Parcul Herăstrău, Muzeul Satului,Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Național de Istorie al României, Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”,Biserica Stavropoleos, Hanul lui Manuc.^[297][298] De asemenea, aici se organizează, în fiecare an, Târgul de Turism al României.^[299][300]

Bucovina este situată în partea de nord a României, în nord-vestul Moldovei. Regiune montană pitorească, cu tradiții etnografice ce dăinuie nealterate, Bucovina se remarcă printr-o activitate turistică dinamică, datorată în primul rând mănăstirilor. Cele cinci mănăstiri cu pictură exterioară, intrate în patrimoniul turistic mondial, își păstrează caracteristicile după mai bine de 450 de ani.^[301][302]